Geneza 41:47-42:38 | Itinerar Biblic | Episodul 51

Itinerar Biblic

Bun găsit! Ne reîntâlnim sub același semn al prosperității pe care Dumnezeu îl promite cu precădere copiilor Săi – deși, nu uităm că El face să răsară soarele și să cadă ploaia deopotrivă și pe cei aleși și pe cei mai puțin buni... În așteptarea judecății celei după dreptate, harul domnește în continuare! Și de câtă vreme! Har fusese și înălțarea rapidă în autoritate a lui Iosif, care devine administratorul Egiptului, pentru cei 14 ani asupra cărora atenționase Dumnezeu prin interpretarea viselor lui faraon. Suntem în continuare în Gen. 41, citim vers. 47-48:

În timpul celor şapte ani de rod, pământul a dat bucate din belşug. Iosif a strâns toate bucatele din aceşti şapte ani de belşug în ţara Egiptului. A făcut provizii în cetăţi, punând în fiecare cetate bucatele de pe câmpul dimprejur. (Gen. 41:47-48)

Iosif îşi aplica deja strategia, astfel încât ulterior să distribuie cât mai uşor hrana: în modul cel mai practic, depozitează rodurile în cetăţile cele mai apropiate lanurilor, astfel încât transportul, repartizarea și împărţirea hranei să se poată face apoi cu uşurinţă.

Iosif a strâns grâu, ca nisipul mării, atât de mult că au încetat să-l mai măsoare, pentru că era fără măsură. (Gen. 41:49)

Egiptul era grânarul lumii. Și se pare că, datorită generozității lui Dumnezeu și sub conducerea lui Iosif, grânarul îşi dublase ori chiar triplase capacitatea!

Ultimele versete din cap. 41 ne prezintă alte câteva lucruri pe care se consideră necesar să le aflăm despre familia lui Iosif. (Gen. 41:50-52)

Înaintea anilor de foamete i s-au născut lui Iosif doi fii, pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Iosif a pus întâiului născut numele Manase; „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.” Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim; „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.”

Aceşti fii s-au născut înaintea perioadei de foamete. Iosif l-a numit pe primul fiu Manase. Noi am putea foarte bine să-i spunem „Amnezie”, pentru că semnificaţia numelui este aceea că Dumnezeu l-a făcut pe Iosif să „uite”. Era atât de ocupat, că uitase de familia tatălui său... băiatul care suferea de dor după casa și familia lui se schimbase, și avea acum propria familie – un adevărat leac alinător pentru sufletul și memoria lui Iosif.

Am văzut la începutul acestui capitol că, după ce a fost scos din închisoare, Iosif şi-a schimbat hainele şi s-a bărbierit înainte de a se duce la faraon. Poate vi se pare că bărbieritul nu contează atât de mult (decât poate doar pentru compania Gillette!) Dar, pentru că evreii purtau barbă, atunci când ni se spune că Iosif s-a bărbierit şi şi-a schimbat hainele, mie mi se pare că se vorbeşte despre o înviere, ca și cum el şi-a lăsat în urmă viaţa cea veche şi a început una nouă. Din acel moment, el se îmbracă asemenea unui egiptean, vorbeşte ca un egiptean şi se poartă ca un egiptean. Iosif spune: „Dumnezeu m-a făcut să uit”, aşa că îi pune fiului său numele Manase (sau „Amnezie”, am spune noi)!

Cel de-al doilea fiu al său primește numele de Efraim, care înseamnă „rodnic”, aşa că pe acesta îl puteţi numi „Ambrozie”. Da, este o traducere liberă, dar dacă ne gândim bine, acesta era sensul numelor fiilor lui Iosif. Băieţii lui erau Amnezie şi Ambrozie. Ei erau meniți să stimuleze glorificarea lui Dumnezeu, care l-a făcut pe Iosif să uite de casa tatălui său şi să fie roditor/productiv în Egipt.

Cei şapte ani de belşug care au fost în ţara Egiptului au trecut. (Gen. 41:53)

Odată sfârșiți cei şapte ani de belşug, va începe foametea. În acest moment, Iosif are treizeci şi şapte de ani – un indiciu de ținut minte în economia capitolului următor.

Şi au început să vină cei şapte ani de foamete, aşa cum vestise Iosif. În toate ţările era foamete; dar în toată ţara Egiptului era pâine. Când a flămânzit, în sfârşit, toată ţara Egiptului, poporul a strigat la faraon să-i dea pâine. Faraon a spus tuturor egiptenilor: „Duceţi-vă la Iosif şi faceţi ce vă va spune el.” (Gen. 41:54-55)

Vă atrag atenţia asupra faptului că, în acel moment, Iosif era cel care avea pâinea, ceea ce reprezintă încă o analogie cu Domnul Isus, care a spus: „Eu sunt Pâinea Vieţii.”

Foametea bântuia în toată ţara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii şi a vândut grâu egiptenilor. Foametea creştea din ce în ce mai mult în ţara Egiptului. Şi din toate ţările venea lumea în Egipt ca să cumpere grâu de la Iosif; căci în toate ţările era foamete mare. (Gen. 41:56-57)

Pe fondul foametei mondiale, încep acum să se desfăşoare incidentele dramatice din viaţa lui Iosif, iar noi începem să înțelegem modul în care Dumnezeu l-a folosit pe Iosif pentru menţinerea în viaţă a neamului său în timpul foametei, şi pentru aducerea lui Iacov şi a fiilor săi în Egipt. În temniţă fiind, Iosif nu putea vedea toate acestea, însă L-a crezut pe Dumnezeu. El s-a dovedit genul de om care, datorită credinţei sale, era mereu entuziast şi optimist. Tare mult mi-aş dori şi eu să am o credinţă atât de puternică încât, indiferent de ceea ce mi se întâmplă, indiferent de circumstanţele din viaţa mea, să pot să fiu senin și optimist. Mărturisesc că nu este nevoie de prea multă ploaie sau prea mulţi nori negri ca să devin mai întunecat decât ar trebui... și poate că și vouă vi se-ntâmplă!...

Iosif se află într-o poziţie unică, și aproape că putem ghici ce urmează să se întâmple. Pentru că foametea cuprinsese tot pământul, oameni de peste tot veneau să ia grâne din Egipt. Întrebarea următoare este: Ghici, cine stă să apară?!

Foametea obligă și famailia lui Iacov să ia măsuri; fiii sunt trimiși în Egipt, pentru a cumpăra de mâncare. Iacov îl păstrează cu sine pe Beniamin, pe care nu concepea să-l piardă, și-i trimis degrabă pe ceilalți zece în expediție de aprovizionare.

Când a auzit Iacov că este grâu în Egipt, a zis fiilor săi: „Pentru ce staţi şi vă uitaţi unii la alţii?” Şi a zis: „Iată, aud că este grâu în Egipt; coborâţi-vă şi cumpăraţi-ne grâu de acolo, ca să trăim şi să nu murim.” (Gen. 42:1-2)

Aici vedem ilustrată credinţa. Mulţi spun că pentru ei credinţa este un lucru atât de misterios, încât nu ştiu cum să creadă. Am vorbit cu o persoană care nu voia să creadă, iar argumentul lui era: „Păi, cum aş putea să cred?” Observaţi aici cum a crezut Iacov. El a auzit ceva: „Am auzit că este grâu în Egipt”. El a crezut acest lucru, a crezut că le va aduce viaţă, aşa că a acţionat în baza acestei convingeri: „Duceţi-vă şi cumpăraţi grâu de acolo ca să trăim şi să nu murim.” Asta înseamnă să ai o credinţă salvatoare. Sunt câte unii care întreabă: „Cum pot să cred în Isus?” Vi-l puteţi imagina pe Iacov stând în faţa fiilor săi şi zicând: „Am auzit că este porumb în Egipt, dar cum aş putea să cred acest lucru?” Credință înseamnă să acţionezi pe baza celor auzite. Biblia spune: „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit” (Fapte 16:31). Auzi ceva, şi crezi acel lucru! Aşa a făcut Iacov. Aşa a obţinut porumbul care a adus viaţă familiei sale, iar noi primim viaţa veşnică prin credinţa în Hristos.

Zece fraţi ai lui Iosif s-au coborât în Egipt ca să cumpere grâu. Iacov n-a trimis cu ei pe Beniamin, fratele lui Iosif, de teamă să nu i se întâmple vreo nenorocire. (Gen. 42:3-4)

Ce precaut devenise Iacov! Dacă li s-ar fi întâmplat o nenorocire celor zece fii, frații mai mari ai lui Beniamin, Iacov nu ar fi suferit la fel de mult ca în cazul în care l-ar fi pierdut pe Beniamin! Beniamin şi Iosif erau băieţii Rahelei, soţia pe care el o iubise foarte mult. Acum, Iacov îi trimite pe ceilalţi zece fii şi îl ține pe Beniamin cu el. Ajungem acum la un moment dramatic.

Fiii lui Israel au venit să cumpere şi ei grâu, împreună cu cei ce veneau pentru acelaşi lucru; căci în Canaan era foamete. Iosif era mai mare în ţară; el vindea grâu la tot poporul din ţară. Fraţii lui Iosif au venit şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. (Gen. 42:5-6)

Iosif parcă-i aştepta! Se gândise probabil că vor fi nevoiţi să vină. Până atunci, veniseră oameni din toate colţurile pământului, pentru că foametea era generală... Și într-o bună zi, îi zărește pe cei zece bărbaţi venind. Toţi se pleacă înaintea lui. Au venit şi s-au întins la pământ, au atins pământul cu fruntea în faţa lui Iosif. În aceste momente, asistăm la împlinirea literală a viselor lui Iosif. Vă amintiţi cum visase în tinereţe snopii aceia care se plecau toți înaintea snopului său? Acum se împlinește ce visase el: toţi fraţii săi mai mari se pleacă înaintea lui.

Iosif, cum a văzut pe fraţii săi, i-a cunoscut; dar s-a făcut că le este străin, le-a vorbit aspru şi le-a zis: „De unde veniţi?” Ei au răspuns: „Venim din ţara Canaan ca să cumpărăm merinde.” Iosif a cunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au cunoscut. (Gen. 42:7-8)

Iosif i-a recunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au recunoscut pe Iosif... lucru explicabil din câteva motive. În primul rând, ei credeau că el murise, deci nu îl căutau deloc. Ei nu se aşteptau să-l mai vadă vreodată, în schimb el se aştepta să-i revadă.

Apoi, trebuie să ne amintim că trecuseră mulţi ani. Iosif avea şaptesprezece ani când fusese vândut, iar el ajunsese la treizeci şi şapte plus câţi ani de foamete trecuseră... deci ei nu-l văzuseră de mai bine de douăzeci şi unu de ani. Așadar, înaintea fraților săi, Iosif era un guvernator aprig de aproape patruzeci de ani, cu îmbrăcăminte, accent și gesturi de egiptean get-beget.

Şi știţi de ce s-a purtat el aspru cu ei? Îi (și se!) testa. Vom vedea că îi va pune de mai multe ori la încercare în tot timpul acesta, prin întrebări pătrunzătoare/surprinzătoare.

Iosif şi-a adus aminte de visele pe care le visase cu privire la ei şi le-a zis: „Voi sunteţi iscoade; aţi venit numai ca să cercetaţi locurile slabe ale ţării.” Ei i-au răspuns: „Nu, domnul meu; robii tăi au venit să cumpere hrană. Noi toţi suntem fiii aceluiaşi om; suntem oameni de treabă, robii tăi nu sunt iscoade.” (Gen. 42:9-11)

Și credeţi-mă, Iosif nu se lasă, ci continuă:

El le-a zis: „Ba nu; aţi venit să cercetaţi locurile slabe ale ţării.” Ei au răspuns: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece fraţi, fii ai aceluiaşi om, din ţara Canaan; şi iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viaţă.” (Gen. 42:12-13)

Iosif încearcă să obţină cât mai multe informaţii despre familia sa, fără să-i lase să descopere cine este el. Apoi, Iosif îi acuză pe frații lui că sunt spioni. Iar ei, încep să-și pledeze cauza – mărturisesc că sunt doisprezece fraţi şi că unul a rămas acasă cu tatăl lor. Afirmația lor că „unul nu mai este în viaţă” dovedește faptul că ei erau convinşi că Iosif era mort, însă iată că el se afla chiar în faţa lor. Iosif însă nu slăbește acuzațiile:

Iosif le-a zis: „V-am spus că sunteţi iscoade. Iată cum veţi fi încercaţi: Pe viaţa lui faraon că nu veţi ieşi de aici până nu va veni fratele vostru cel tânăr! Trimiteţi pe unul din voi să aducă pe fratele vostru; iar voi, rămâneţi la opreală. Cuvintele voastre vor fi puse astfel la încercare şi voi şti dacă adevărul este cu voi sau nu; altfel, pe viaţa lui faraon că sunteţi nişte iscoade.” (Gen. 42:14-16)

Iosif încearcă să intre în legătură cu fratele său mai tânăr. Bărbaţii aceştia sunt fraţi vitregi cu el, dar Beniamin era fratele său bun, pe care tare mult dorea să-l revadă. Or, planul său tocmai asta avea în vedere – și aplică faza 1:

(Gen. 42:17) Şi i-a aruncat pe toţi, trei zile, în temniţă.

Trezindu-se în temniţă, într-o situație neclară și chiar periculoasă, fraţii săi probabil că se întrebau ce se va întâmpla în continuare.

A treia zi, Iosif le-a zis: „Faceţi lucrul acesta şi veţi trăi. Eu mă tem de Dumnezeu!” (Gen. 42:18)

Afirmaţia aceasta ar fi trebuit să le dea fraţilor săi o idee despre identitatea lui Iosif. El spune: „Eu mă tem de Dumnezeu”. Dar ei fie nu fuseseră atenți, fie nici prin cap nu le trecea că erau subiectul unui plan... Sau poate că mai erau şi alţi oameni în vremea aceea, în afară de Iacov şi familia lui, care Îl cunoşteau pe Dumnezeu, la care se ajungea prin jertfă. Ei bine, lucrurile astea nu le-au captat atenția sau interesul fraţilor lui Iosif. Dar măcar Iosif a putut fi o mărturie pentru Dumnezeu. De fapt, el nu pierdea niciun prilej să facă asta! Așadar Îi dă lui Dumnezeu slavă, recunoscând că El este Cel care îi călăuzeşte viaţa. Afirmaţia că se teme de Dumnezeu ar fi trebuit măcar să-i încurajeze pe fraţii săi să creadă că el se va purta corect cu ei... lucru confirmat de spusele lui Iosif din vers. 19-20:

„Dacă sunteţi oameni de treabă, să rămână unul din fraţii voştri închis în temniţa voastră; iar ceilalţi plecaţi, luaţi grâu ca să vă hrăniţi familiile şi aduceţi-mi pe fratele vostru cel tânăr, pentru ca vorbele voastre să fie puse astfel la încercare şi să scăpaţi de moarte.” Şi aşa au făcut.

Bărbaţii aceștia erau oameni în toată firea, unii dintre ei au peste cincizeci de ani, dar iată-i într-o situaţie foarte grea: au de-a face cu o autoritate și personalitate puternică, care afirmă că se teme de Dumnezeu, dar le e frică pentru că nu știu cum să se poarte și cum va reacționa el. Iosif afirmă că le supune afirmațiile la proba adevărului, dar în realitate tot ce făcea el era să-și deruleze planul prin care urmărea să li se reveleze, și să grăbească întâlnirea cu restul familiei sale.

Ei au zis atunci unul către altul: „Da; am fost vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta.” (Gen. 42:21)

Ei vorbesc între ei în evreieşte şi nu știu că Iosif poate să-i înţeleagă. Iosif vorbise cu ei printr-un interpret, dar o făcuse pentru că pretindea că este egiptean. Frații lui îşi mărturisesc acum vinovăţia unii față de alții... Cum de simțiseră oare că ce li se întâmplă este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru felul în care se purtaseră cu Iosif?!

Ruben a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui. Ei nu ştiau că Iosif îi înţelegea, căci vorbea cu ei printr-un tălmaci. Iosif a plecat la o parte de la ei ca să plângă. În urmă s-a întors şi le-a vorbit; apoi a luat dintre ei pe Simeon şi a pus să-l lege cu lanţuri în faţa lor. (Gen. 42:22-24)

Fraţii lui Iosif regretă, se pare, cu adevărat. Iosif aude absolut totul şi este mişcat. Şi-ar dori să se ducă spre ei, să-i cuprindă în braţe şi să le spună: „Frații mei!” Nu îndrăzneşte încă s-o facă, pentru a nu „arde etapele” planului său. Acum, Iosif îi supune unui alt test, mai dur: trebuie să-l lase acolo pe unul dintre fraţi... şi Simeon este cel care rămâne. Iosif a fost atât de emoţionat de toate acestea, încât a trebuit să se retragă și să-și potolească tulburarea... după care se întoarce, ca să nu bată la ochi...

Nu ştiu de ce l-au ales pe Simeon... dar Iosif a fost de acord cu alegerea lor.

Iosif a poruncit să li se umple sacii cu grâu, să pună argintul fiecăruia în sacul lui şi să li se dea merinde pentru drum. Şi aşa s-a făcut. (Gen. 42:25)

Pur şi simplu nu putea să le ia banii. Aşa că, nu numai că le returnează prețul, dar le dă şi hrană pentru drumul spre casă.

Ei şi-au încărcat grâul pe măgari şi au plecat. Unul din ei şi-a deschis sacul ca să dea nutreţ măgarului în locul unde au mas peste noapte. A văzut argintul la gura sacului şi a zis fraţilor săi: „Argintul meu mi s-a dat înapoi şi iată-l în sacul meu.” Atunci li s-a tăiat inima; şi au zis unul altuia tremurând: „Ce ne-a făcut Dumnezeu?” (Gen. 42:26-28)

În mod obişnuit, ar fi fost o veste bună şi un lucru minunat să faceţi cumpărături pentru toată familia, să umpleţi câteva coşuri din acelea mari cu produse de tot felul și, ajunşi acasă, să descoperiţi că vi s-au returnat toţi banii cheltuiţi, nu? Ar fi o veste rea? V-aţi face griji dacă aţi şti că proprietarul v-a făcut cadou banii aceia? În condiţii normale, aceasta ar fi o veste bună care ne-ar face să ne simțim bine. Ei bine, pentru oamenii aceştia nu a fost la fel. Erau deja apăsaţi din cauza acelui guverantor egiptean care le îngreunase atât de mult situaţia. Ceea ce se întâmpla acum nu făcea decât să le sporească îngrijorarea.

Dacă vă-ntrebați: de ce nu s-au întors în Egipt imediat?, vă-ntreb și eu: voi ce-aţi fi făcut în aceleaşi condiţii? Cred că se temeau că o vor păţi dacă s-ar întoarce. Omul acela i-ar acuza că i-au furat banii, așa că nu-şi asumă niciun fel de riscuri, ci merg mai departe spre casă, gândindu-se că vor înapoia banii la întoarcere. (Gen. 42:29-36)

S-au întors la tatăl lor, Iacov, în ţara Canaan, şi i-au istorisit tot ce li se întâmplase. Ei au zis: „Omul acela, care este domnul ţării, ne-a vorbit aspru şi ne-a luat drept iscoade. Noi i-am spus: «Suntem oameni de treabă, nu suntem iscoade. Suntem doisprezece fraţi, fii ai tatălui nostru; unul nu mai este, şi cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru în ţara Canaan.» Şi omul acela, care este domnul ţării, ne-a zis: «Iată cum voi cunoaşte dacă sunteţi oameni de treabă. Lăsaţi la mine pe unul din fraţii voştri, luaţi merinde pentru familiile voastre, plecaţi şi aduceţi-mi pe fratele vostru cel tânăr. Voi şti astfel că nu sunteţi iscoade, ci sunteţi oameni de treabă; apoi vă voi da înapoi pe fratele vostru şi veţi putea să străbateţi ţara în voie.»“ Când şi-au golit sacii, iată că legătura cu argintul fiecăruia era în sacul lui. Ei şi tatăl lor au văzut legăturile cu argintul şi s-au temut. Tatăl lor, Iacov, le-a zis: „Voi mă lipsiţi de copii: Iosif nu mai este, Simeon nu mai este şi voiţi să luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc!”

Sărmanul Iacov! Nu mai este individul încrezut pe care l-am întâlnit cândva, și nici omul credinţei de mai târziu. El, totuși, creşte. Acum nu se mai laudă, ci este foarte pesimist, spunând: „Toate aceste lucruri sunt împotriva mea.” Fiul său, Iosif, nu ar fi spus aşa ceva, dar Iacov, da. Iosif ar fi spus ce va spune Pavel peste foarte mulţi ani: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, al celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8:28) și „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1:6).

Ruben a zis tatălui său: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei, dacă nu-ţi voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea şi ţi-l voi aduce înapoi.” Iacov a zis: „Fiul meu nu se poate coborî împreună cu voi; căci fratele lui a murit, şi el a rămas singur; dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire în călătoria pe care o faceţi, cu durere îmi veţi coborî perii mei cei albi în Locuinţa morţilor.” (Gen. 42:37-38)

Viaţa lui Iacov se învârtea în jurul vieţii lui Beniamin. Iosif fusese preferatul lui, pentru că era primul fiu pe care i-l născuse soţia sa iubită, Rahela. Dar Iosif nu mai era, ceea ce pentru el constituia o suferinţă profundă. Acum erau şanse să-l piardă şi pe celălalt fiu al Rahelei, ceea ce îl face să afirme că asta i-ar pricinui moartea. Și poate că aşa ar fi fost! Viaţa lui era legată extrem de strâns de viaţa lui Beniamin. Este fiul mâinii sale drepte. Este toiagul său de sprijin, și Iacov se bizuie pe el. Aşa fusese în anii din urmă, aşa că Iacov nu-l lasă să plece în Egipt. Și în tot acest timp, sărmanul Simeon tremură în temniţa din Egipt.

Tot ce vă pot dori, la finalul întâlnirii de azi, e ca viața fiecăruia dintre dvs să se învârtă doar în jurul Mântuitorului, și atunci sigur nimeni din jur nu va mai suferi! Pe curând!